... pictand pe o bucata de faianta

          Ca pictura mea nu e frumoasa sau urata, buna sau rea - e doar o pictura
...si atunci am alungat ca pe niste musculite toate gandurile despre copacelul pictat - ca nu e corect, ca  am stricat bucata de faianta degeaba, ca nu o sa iasa frumos, ca nu am niciun pic de talent. I-am spus Marelui Judecator din mintea mea sa ma lase in pace, macar in afara orelor de lucru :)

          Ca un copac se dezvolta in zeci de ani - de ce m-as grabi?
Gandindu-ma la "copacul final", eram ca un zombi motivat doar de iluzia unei imagini din mintea mea, iar mainile si capul se aflau in doua lumi diferite. Setea de implinire ma fixa intr-un punct, in timp ce realitatea (mainile care miscau pensula) se desfasura pe langa mine fara sa o simt. In momentul in care am coborat din iluzie in mainile mele, m-am simtit ca un om nebun, fara directie sau scop, dar m-a cuprins o veselie fantastica stiind ca produsul final nu conteaza ACUM pentru simplul fapt ca el nu exista. Copacul final e, de fapt, cel la care lucrez, deci am terminat pictura in fiecare moment.

          Ca fiecare actiune este in sine o realizare
Fiecare miscare de pensula isi merita atentia maxima, iar orice asteptare fata de ea merita sa dispara. O frunza e mai gresita, o ramura e mai stramba... fata de ce? Fata de un sablon mental care nu are nicio legatura cu realitatea! Am renuntat la orice sistem de referinta si ceea ce am simtit a fost ca prima data cand am inotat fara ajutor. Am simtit atat de mult spatiu si atat de multa libertate...